cândva într-un ianuarie cu ochii scoși
m-am îndrăgostit de o contabilă din titu
care-mi socotea nopțile și singurătatea
e drept eu nu doream decât să-i mângâi zâmbetul
și s-o fac să cânte
din umbre și din degete

pe-atunci și ninsoarea mergea în tălpile goale
precum calicii se înghesuia la vecernie
să prindă un loc în tramvaiul
care are următoarea oprire în raiul promis
care se ghicește dincolo de zăbrele
pufăind tacticos dintr-un chiștoc
strecurat pe țeava puștii

e-hei eu zâmbeam înțelegător
știind că destinul e mai tot timpul pus între paranteze
ca o explicație doctă la ceva care
poate fi eludat
în fine

contabila mea din titu
de care m-am îndrăgostit pâna la unghii
știa să-mi numere clipele albe după ce le separa de cele negre
și-mi spunea uite suflete
sunt în stare să te fac să vorbești în somn
într-o limbă pe care nu o cunosc nici scoicile

suflete
nu ne desparte nici o așteptare doar aerul
dintre cuvinte uneori mai gros decât un înger diform
alteori fluid precum lama de ras
din mâna sinucigașilor

mai avem bătălii de dat un război întreg de pierdut
și numai pașii sunt calzi
precum șinele de cale ferată
după ce a trecut marfarul de 11

doar ianuarie e un orb
care cerșește la colțul din piață
cântecul lui răgușit
se aude până la linia sângelui
și chiar dincolo de cifrele
zdrențuite încătușate și cu gura plină de zer