Lenevesc pe patul trufaș al iubirii
de sine, pe plapumă, ca-n plină zi,
cade lumina galbenă a nopții.
Între fum și cafea stau tolănit,
căci treaba mea, destinul mi-e doar
de a trăi.
Suntem, cât ne spune vocea minții,
ce-a fi pentru mine munca, sau gloria
minciunii!
Ce văicăreala profeților escroci! -
nu mă târguiesc cu nime',
nici cu mulțimea urlând pentru minge,
cu Hollywood, proporții de numere.
Mintea sănătoasă poate spune prostii
plictisitoare de mântuitor,
clovnul secolului nu este al meu,
nici mecanicul bleg, în nori zdrăngănitor.
Nici împărțeală cu domnii nu vreau,
nici grații ieftine, vechi, cu duiumu'.
Prieteni, eu cred că doi e mult,
dar mai mult e unu.
Să scârțâie trecut și viitor năuc,
comoara mea ce îngrijesc, e alta.
Domnesc și peste cratere de foc,
tronul meu stă-n slavă.
Și totdeauna mă măsor numai cu mine.
Cuvintele-mi ce cad, sânt de-aur grele.
Pe fiecare, ca rege, chipul meu,
iar pe margini
scrisul îngîmfat:
eu.

Traducere de P. Tóth Irén