ție nu pot să îți dau niciun nume, nu-mi cere să caut unul prin poezii. ai toate numele în care ființa umană își poate purta răsăritul, în oricare din ele tot frumoasă va fi. acolo copilul adormit în el însuși se va trezi să ceară apă rece. acolo timpul își va pierde asprimea, își va spăla răbdător mâinile și apoi va frământa lumină.

poate nici n-ai de gând să îmi spui cine ești. poate iubești penumbra căutării. vrei să rămâi mai departe un fluier abia auzit, secvența unor pași de care parcă îți aduci aminte ca de un film dat cu-ncetinitorul.

astăzi, nici despre mine nu mai vreau să-ți vorbesc. ce să-ți spun? cum îmi intră în carne tăcerea? așteptarea, cu neliniștea ei? cum îmi fac din uitare brățară, din scrâșnet o altă scriptură? iată, încă trăiesc, și asta nu se iartă nici dacă trebuie să te sculptezi din propria-ți inimă.


știi ceva?

nu îmi pasă cine ești, cine sunt. chiar și-un fier ruginit va porni în vibrații spre tine.