Nu mai cutez nici șoapta în stihu-mi s-o aștern!
(Aș tulbura tăcerea în el întemnițată –
Când sitele-i de aur, cuvinte-n taină cern,
Lumina din cuvinte i-aș sfâșia deodată).

Dintre cuvinte, fumul s-ar destrăma, atunci
Și - risipit - l-aș pierde cu-a glasului dojană,
Cum, tatăl, când le-alungă suavilor săi prunci
Abia-nflorit surâsul - cum sângele prin rană

Nu, nu-ndrăznesc în stihuri nici șoapta-mi s-o mai chem
Poavara-i cât de dulce, de blândă-ar fi – mi-e teamă
Să nu le sfarme nimbul (s-ar nărui mă tem –
Lumina din cuvinte, atunci, de bună seamă).

Adânca, nepătrunsa (întoarsă-n sinea ei,
Suficientă sieși, necheltuită, pură)
Lumină-i sau tăcere furată de la zei
Al căror nume, nu știu să-l fi rostit vreo gură?

Cuvinte - ape-n flăcări, tăcute, lunecând?
Pe lângă albe schituri, cu turle-ngândurate
Ce liniște-mi răsfrânge înalte bolți de gând
Și turle-mi furișează în stih sub dulci lăcate?...

Cu șoapta-mi foșnitoare, nu, n-am să mai încarc
Tăcerea caldei lacrămi, pe buze picurată!
Pecetluind-o-n stihuri, îndureratul arc
Al gurii vrea s-o spună...n-o spune niciodată!