Pe zi ce trece,
tot mai abitir,
îmi grăbesc pasul
pe sub lumini
ascuțite,
îmi subțiez umbra,
o strecor între
mână și piept,
în pana mea,
ca pe o
foaie neagră de hârtie,
o lungesc apoi -
înălbită cu hieroglife -
până la
următorul răsărit,
ca-ntr-un târziu
s-apară nimeni
de nicăieri
și să mă întrebe:
La ce bun
să o lungești
până la un
alt început,
oricum, toate au
același sfârșit,
iar nopțile tale
devin
tot mai scurte?