am lovit cu piciorul
boabele mici, din cuarț răstignit,
care azi sunt nisip la malul mării,
și mi-au ars degetele
ca și cum un șarpe și-ar fi înfipt colții
rasuciti,
în adâncul sângelui meu.

nu am știut că sunt cuvinte
preschimbate în nisip
și ursite
să își aștepte o mare care să le sărute
pentru a fi iar privighetori așezate
la urechea unei femei frumoase.


nu am știut, și
le-am lovit cu nepăsarea celui care își pierde propriile cuvinte.
iar acum, îmi sângera gândul prin găurile rămase
fără cuvinte,
îmi tremură visul
aninat de un salcâm fără cuvinte,
și eu insu-mi mă scurg pe nisipul fierbinte
care ieri a fost cuvânt,
și azi plânge fără cuvinte.