tăcerea
o decupez din tălpi, din palme, din priviri,
o îngrop în țărână
și plec la joacă fluierând.

jocul meu preferat
e ciocnirea bilelor de sticlă —
deși le adun la întâmplare,
culoarea lor e mereu verde,
ca și cum cineva invizibil
m-ar ajuta la alegerea lor.

le ciocnesc una de alta,
lovind fiecare
cu degetul arătător;
în afară de sunet
nu se întâmplă nimic neobișnuit,
dar în mine
se iscă un fior scurt, adânc,
pe care nu-l găsesc niciodată
cu exactitate.

toamna și iarna
sunt anotimpurile lui —
primăvara și vara
sunt ale culesului de fluturi.

întotdeauna, după ce îi moșesc,
le scot cuvintele din aripi
cu grijă,
iar apoi le dau drumul
să-și caute moartea
pe un felinar înalt…