Ieri, în oglindă, te priveai
cu ochii plini de mâine.
Azi, în ochii mei, îți cauți
strălucirea zilei ce trecu.
Dator îți sunt a spune
că ce-am iubit e pâine,
care mi-a fost trăire
și-n suflet mi-a fost gând.

Un vultur fără cer puteam să fiu,
când te priveam trecând,
căzând în nesfârșitul
propus de ființa ta.
Tu singură și tristă
îmi măsurai avântul,
iar eu din cerul lipsă
îmi netezeam căderea.

Astfel prin veac am adăpat
tăcerea clipei care vine.
Nisipul l-am prefăcut
într-un deșert de necuprins.
Iar valurile mării
le-am scuturat de stele
și am umplut abisul
cu scânteieri de vis.