ies din casa zilnic e totul simplu și alb
mă urc pe umbra mea tremurătoare
ca o arcă de jeleu în care ne-am adunat toți de până acum
ne legănăm unii în alții
și e bine așa uneori ne recunoaștem și chicotim
plutim în liniște
fiecare metru îmbrățișează morții cuiva
un milion de străzi și totuși
cât suntem împreună ajungem
întotdeauna

*
poporul Inuit nu are cuvânt pentru timp în schimb
au 100 de cuvinte pentru a denumi zăpada
îți amintești
odată am dormit într-o dacie era albă și rece ca un iglu
deasupra se învârtea fără grabă
un caribu liniștit cât cerul
păscând din frunțile noastre fără vârstă
sub el oamenii încă se adună și se înmulțesc
când se apropie frigul cel mare
îi spintecă burta
acolo se adăpostesc toți
și trăiesc mai departe
dinții animalului sună cald ca niște castaniete
sub zăpadă