Știam că vine toamna dar nu o așteptam...
misterioasa damă cu salbe de mărgean.
Știam că-mi piere iarba și zilele le-nchid
acoperindu-mi lada, proptită de un zid,
sub iedera roșcată, plantată în trecut,
cu brumă argintată și flori cu chip de lut.
În ea ascund cuvinte, fiori, melancolie...
În ea păstrez iubire, zbucium și nebunie...

Doar ridicând capacul de frunze amorțite
aud freamătul tainic al mâinilor gătite
cu unghii smălțuite și forme migdalate
de patimi înroșite , de gânduri curățate.
Și, parcă văd aievea în părul despletit,
îmbrățișându-mi trupul de dor acoperit,
un fir de orhidee, de-un galben pistruiat
timid, ascuns în plete și el emoționat.
Lângă un sfeșnic mândru, în vaza de cristal
un trandafir oftează pe masa de stejar
și orele te-așteaptă și nu mai am răbdare
și vinul se-ofilește, cuminte, în pahare.
În rochia iubirii, prind gânduri purpurii
plutind în încăpere, sperând că vei veni.

Prin pânze de tăcere, de lacrimi încrețită
strâng într-un colț de cufăr o inimă rănită
o vază, trei petale, un ciot de lumânare...
toate mi-aduc aminte de lunga așteptare.
De-ai fi venit o clipă, o vară ți-aș fi fost
o vară de emoții cu gust de vin spumos...
dar e aproape toamnă... știam că va veni
știam că nu mi-e timpul de vis și poezii.