În dimineața asta nu sânge, numai praf
Cand vei înfinge dalta, lucrând pe cord deschis
Cuvinte fără sens țesând un epitaf
Să învelească rece ce e de necuprins.

Nici aerul nu’i bun; mă strânge, mă sufocă
Și îți zâmbesc senin, dar țip pe dedesupt
Iar apă ce mi-o dai m’aprinde, mă usucă
Mă doare călcatura’ți pe trupul meu căzut

Ma’nțeapă, mă apasă, mă doare’n mii de locuri
O dramă marginală, simplă banalitate
O minimă scânteie, pierdută printre focuri
Un ghem vetust de vise topite’n realitate.

Și plec tot mai departe, târând ciotul de trup
Cu mersul ce n-ai zice că’i numai o târâre
O ultimă regină, ce pleaca dintr-un stup
Din care ai sorbit și ultima sorbire