Moment

Simfonia a Cincea beethoveniană,
În arome de pește prăjit,
Trec mașini, cineva e lovit mortal,
Un câine urlă prelung,
Mă grăbesc spre casă, voi scrie
Poemul de dragoste, așteptat.

Mi-am irosit viața,
mi-am mirosit moartea,
un iz de nectar și sulfină,
mergeam pe ape-lumină,
dar Domnul mi-a dat înc-o șansă,
ca unui rege o Franță,
am pătruns în inima ta, iubito,
un don Juanito?
Ce pușlama, strigă îngerii,
Lasă-i în Valea Plângerii,
Rostogol prin ierburi, verbul
A ne iubi. Demn e cerbul.

Mai puțină teamă, indiferență,
Sunetul adânc, de aramă,
Penitență, Doamne, penitență,
Recife negre întâlneam cândva,
Oceanul se scufunda,
Soarele ronțăia oameni și pietre,
La ce să scriu pe perete?
Ochii tăi, zidul meu,
Ochiul lui Dumnezeu,
Atunci ai coborât , înger blând.
Să te părăsesc? Nicicând.

Un secret ce salvează viața?
Zăceam în zăpadă, dimineața.
Oare când am băut această zăpadă?
Când a intrat Transatlanticu-n radă?
Un uriaș pe catalige, timpul nostru.
Care timp? Care e rostul?
Empitric trăim, gândind imperial,
Doar chipul dragostei e palid, oval.
Fluturii fac un zgomot ciudat,
Parcă o rudă a decedat.

Strălucirea soarelui, trecută,
Undeva furtunile se nasc,
Prima mea iubire prea durută,
Sufletele-n ceruri stele pasc,
Cad zăpezi anemice pe case,
Frunzele apar și mod prea des,
Prima mea iubire, ca o plasă,
Crește plasa, fire se-ntrețes,
Nu uităm nimic din ce ne doare,
Râsul este drumul spre neant,
n-am să râd pentru că totul moare,
din regrete cresc, hazar gigant.
În Caucaz eu m-am născut, tot hazul,
s-a reconstruit Caucazul.

Boris Marian