nimeni nu mai vrea să lupte da nici măcar eu. aș pune poezia în cui, dar se agață de glezna mea ca un animal sălbatic și apoi domesticit, muza și-a împachetat versurile, a plecat odată cu tine iar eu stau în conul ăsta de umbră blestemat îmi e frig și întunericul parcă nici el nu-mi mai ajunge. habar nu am dacă mai simt ceva.

târăsc dupa mine viața altcuiva cu ochi senili și zâmbet stricat ce se ascunde în mine și mă sculptează din interior . sunt o păpușă de cârpă de-asta oamenii îmi deschid inima cu ușurință și scormonesc prin ea de-asta te urăsc și te iubesc în egală măsură. nu mai îmi pun întrebari unele lucruri nu se pot explica. am învățat-o pe pielea mea. dacă aș lăsa acum locul asta în care pot doar să număr puncte pe tavan probabil că m-aș prăbuși la primul colț. sunt dependentă de nimicul din fiecare zi cu care mă hrănesc și mă satur.

este ultima data când îți scriu, știu că ai obosit să mă asculți și zilele tale se îmbracă frumos. mă cenzurez acum și aștept să crească toți copacii din lume, să cânte toate păsările, să se înece toate valurile, să se ducă toate luptele, să dispară tot sângele în pământ, să termine Dumnezeu cu toate treburile lui și apoi să mă audă și pe mine.

hei bătrâne ți-am promis că la un moment dat o să te caut. acesta este momentul tău.