Am să te strig
printre gene de iarbă,
cu lacrimi de fluturi,
urma mea greșită din palmă;
pe cerul cu aripi scurte,
în togă de iluzii,
în ce anotimp să te caut?

Prin zăbrelele unei secunde
te mai văd, durere de iulie…
lumina cu mâna la ochi plânge,
mestecenii au parcă aripile frânte,
diminețile au uitat să răsară,
ghemuiți de frig
nechează caii mei albi de iarbă…
ninge în limbi necunoscute,
eu mă îmbrac încă în frunze;
ce inscripție ciudată pe vânt!
“ Au mai rămas doar chipurile arse din cuvânt”

A fost un joc…
șoaptele acelea fără replici,
îmbrățișându- te,
pauză de respirație,
ochii cuvântului închiși în mine…
“ Am să iau telefonul în pădure
și-am să vorbesc cu cerbii!”-
ai spus.

S-a dus vremea!
Astăzi ne mai ghicim prin sertare cu frunze…

Mi-e dor!

Ileana Popescu Bâldea