Îmi risipesc avânturile astea de nebunie pe-un zâmbet sau două...
Renunț să mai gândesc,
poate primesc și eu tratamentul și devin ca ei.
Să ajung să mă plimb ca o mumie pe stradă
fără să simt, Fără să văd că cerul e mai gri ca ieri, că soarele nu a mai răsărit
Și că în mocirlă zace copilăria mea...

Am ucis! Am ucis vise...am uitat cine sunt și m-am predat.
Singura mea armă e stiloul...Dar cine-l mai ascultă? E demodat!
Înțeleptului Goe îi trebuia școală, dar vouă?
Mai ales tu, tu ești cel mai rău dintre toți!
Te-am uitat...nu mai vorbesc cu tine, totuși, ai ucis ceva, acea incredere oarbă...
în oameni, în lume...
Tu nu ai sentimente. Narcisistule!
Mi-aș dori să mori și să vin să îți scuip sicriul...
De fapt mint, cred că aș plânge...

Unde e rostul?Care e sensul?Găsești ceva normal în asta?Eu nu!
Eu cred pe zi ce trece că sufăr de normalitate, că mă pierd în uniforma lor matrice.
Mă agăț totuși de un stilou, de un stilou demodat și de-o coală de hartie
....și tastatura îmi place, dar nu e la fel...

Ucis cu propria sabie de cleștar gol!
Unde a fost minunea când s-a întâmplat asta?
poate m-am împiedicat, poate a trecut pe lângă mine...
Acum e târziu...
mintea plină de iluzii e retezată,
departe de trupul sufletului îmbătat de tristețe...