Azi m-am lăsat de fumat,
e prea scump si
cancerul e cea mai probabilă boală
cu care mă puteam pricopsi
dacă o mai țineam așa.
Mâine voi dormi până târziu
să mă pot învăța cu lipsa...
Până acum dimineața
aveam cel mai mult pofta asta tâmpită,
oare teribilismul m-a lăsat?
Pentru că am uitat să-ți spun
că așa m-am și apucat,
de aia am hamletizat
cu a fuma și a nu fuma atâta vreme.
Îmi duceam țigara în colțul gurii
și îmi mișcam mâna elegant
dându-mi astfel senzația că ard mai încet.
Fumul ieșea subțire apoi se îngroșa,
în jur plutea o ceață, vălurea,
descriind forme unice la al căror dans
asistam tulburat.
Ca un păcătos incurabil de meserie sinucigaș
îmi aprindeam ultima țigară
nu acuma, îmi spuneam, nu acuma.
Știam că mor, încet, în orice caz,
mai încet ca țigara,
nu conta oricum.
De curând pe pachet
poza chiar moartea
în cele mai intime poziții
așa că nu mă mai putea speria nimic,
fumam ca să îmi treacă de urât,
coboram un drum halucinant
din care nu mă mai puteam întoarce.
Nu știu de ce, dar și divinitatea
se băga în treaba asta,
ea parcă avea pipă sau narghilea,
dădea fumul pe nări,
îmi intra în ochi, nu am putut-o vedea dar
știu că după ce trăgea fumul în piept
îi mirosea gura de cum o deschidea
vrând parcă să spună ceva.
Dar un nor de fum ca o oaie rătăcită fugea
sau o tuse puternică nu o lăsa să vorbească,
îmi devenea astfel mai indiferentă.
Mi-am luat ultimul pachet de țigări,
l-am numit ultimul ca să-i simt ciuda
de a nu mai sta de vorbă
la câte o țigară cu ea
și aștept să văd cum mă va căuta.