Pe la baraca frizerului o răpăială caldă i-a întunecat
cămașa, dar nu-l putea opri nimic. Șiroia între cârje
pe drumul terasei, mergea ca niciodată prin bălți,
mârâia la mașini și la celelalte jivine. Deși nimeni
nu l-a văzut când s-a prelins mut la masă, sunt
mărturii cum că soarele ar fi bufnit prin cer, iar aerul
s-ar fi umplut imediat de pescăruși demodați ce
lăsau rotocoale și țipete pe briza impregnată cu alge.

La prima bere Ilie a plâns, la a doua a zâmbit, la a treia
a pus sare în buza halbei și a hăhăit în așa fel încât
toți au știut atunci că în el s-a rupt ceva trainic.
La a patra bere s-au întunecat cerul și vântul a hulă,
el a mai râs o dată lung la un fulger mai zdrențăros,
norii au tălăzuit catargele plopilor până spre rădăcini,
câțiva trecători s-au retras palizi sub polată grăbiți
să amareze în portul terasei la cheiurile mai goale.
La a cincea s-au rupt digul cerului + un trinchet mai copt.
Ilie hohotea ca Ahab cu toată barba în vânt
legat cu propria neputință de scaunul alb, bea și
râdea de sălta pe ape, fuma gros și râdea, blestema
pescărește bestia asta de luntre ce pârâie,
viața asta ca un guvid ce îl înțeapă la degete.
La a șasea bere a mai scos un fum, s-a holbat,
scaunul a plesnit, iar el s-a scufundat în valuri cu gura
deschisă și mâna înfiptă adânc în pieptul cămășii.

Spun martorii că atunci s-a oprit totul dintr-o dată,
soarele a găurit cerul și a îndreptat plopii jumuliți,
roiuri de pescăruși mai demodați ca nicicând
au răsărit de niciunde, au încercănat alb locul.
Când a venit salvarea să-l constate pe Ilie,
briza întorsese deja toată apa înapoi în alge.