Cândva locuiam într-o mansardă
aveam un câine pe numele lui, Boby,
eu eram un ghemotoc ce legăna alt ghem.


Camera era mică
soba era mare și neagră,
mi se părea o locomotivă zgomotoasă
pe care mama ne făcea de mâncare
singura care dădea căldură
în camera aceea
cu patul prea mic,
cu masa prea înaltă,
cu scânduri vechi care scârțâiau
mirosind a șoareci.
Scările erau înguste și vechi,
tot așa miroseau și scârțâiau.


Ș-apare mama plângând,
cu câinele în brațe
iar lacrimile ei le chemau pe ale mele.
Priveam spre ea, neputincioasă:
murise Boby.