Lumina e clară. Există.

Văd atomii singurului curgând alchimic pe obraz
Când sinele-i un pur sălbatic
Deschizându-mi pandoric în suflet
Gângănii negre, târâtoare și cuvinte mici.
Prea multele se cariazâ-n plombele de aur,
Se bâlbâie mai mult ca imperfecte
Numai pe limba mea, numai în gura mea
Și nimeni nu-nțelege

Nimic, niciodată...
Și am un crunt dor de cuvinte
Imperfecțiunea intră-n putrefacție sonoră
Răgușindu-mi gâtlejul prea uman,
Inocența doarme suspinând un somn ciudat
Cu semne și simboluri fără dicționar.

Nu mai e nimeni, doar sine sugrumat.
Nu mai e nimeni între litere.
Tristețe sumbră, lacrimi deocheate
Toate au implodat în gol
Ca și Luliki, nimeni alta, moartă...

Taifun cu pietre mari tânjește-n mine
Rânjind sinistru a victorie,
Șoptindu-mi autoagresiv o singură poveste:
Singuratic, singur, singurătate.
Iubirea însă, vine călare pe speranță brusc și spune:
Nu mai e nimeni între pietre
Nimeni, nimic și niciodată... Doar eu.