a șaptea zi am pierdut pe undeva un dinte de plumb
mi-am pierdut dorința de a mai scrie despre martorii
amintirilor noastre allan poe și fumul albastru ca marea
vineri rup relații de prietenie plivesc de pe terenul arat
al ființei mele rădăcinile tristeții ca pe o iederă ce aleargă


vinerea aceasta m-am certat la cuțite cu tudor


ce dracu omule chiar nu mai reușesc să ascult și altceva
în afara văicărelilor tale despre orbite acnee și inutilul a fi
pe care l-a trăit altul în locul tău zexe ești cu nimic mai
bun decât cei ce mișună liberi pe ziduri cu brațele gâtul
cusute de trup te întreb ce știi tu despre foamea de leagăn
viața mea a fost precum blestemul unui scafandru
levitând deasupra unui ocean de chipuri și închipuiri
tot ce mai cer din când în când este un sân de femeie uitat
pe o marmoră neagră și un cer în care să se oglindească noroi
dar tu câte nostalgii ai îngropat prietene adânc adânc adânc
în deprinderi câte iubiri ți-au traversat orașul acesta pustiu
de la un capăt la altul de la degetele unei mâini de hârtie la alta
hai spune


și uite așa mi se întâmplă vinerea să ajung să dorm în parc învelit
în scoarța copacilor pun dopuri de nisip în urechi iar la capul meu
stând la coadă pe rând vin foștii mei prieteni umflându-și piepturile
strigând poezia lui nichita nu are sens doar clasicii sunt țepeni

acum înțelegi de ce


ziua asta nu se lasă scrisă nu aș fi vrut să exist să existe


o durere ce trece prin oameni ca printre științe durerea aceasta
îmi ascunde o mare taină îmi leagă sufletul de mâinile și picioarele
altora absolvindu-mă de negrul cuvintelor de o decisă sentință