I

Culoarea primăverii nu se poate defini
aceea a sufletului pictat la plecare
este albă ca foaia de scris.

Istoria (așa este numită viața de-a lungul timpului)
a închis copilaria ta într-un corp fraged de femeie
și îmbrăcat în nopțile de la răsărit te-a dus la țărmul ăsta
ușor ca un gând.

Cei douazeci de ani ai tăi i-ai purtat pe toți înăuntrul tău
fără să lași niciunul pe acea constelație de insomnie.

II

Ca o ușa care se deschide în beznă
ai apărut în aroganța mea
trecând prin toamnă
și cu sunetele tale șovăielnice
m-ai întrebat într-o dimineață: – Poete îi cunoști tu pe
Eminescu… Bacovia… Lucìan Blaga?

Scuturând capul răspunsul meu îmi fu dușman

și în cuvinte simple ai început să reciți din
Luceafărul… Plumb… Meșterul Manole
și treptat treptat din alte minunății
care m-au făcut să zbor pe înălțimile versurilor melodioase
pe acoperișurile abisurilor
până la culmile înalte ale dorinței.

III

În camera rece a dezamăgirii
ca cenușa din foc
îmi trezesc memoria
reamintindu-mi suferințele.

Tăcerea mea urlă neauzită.

În jur totul
totul e tăcere.

Tu din nou puțin și mult răsfoind fluieri viața.

M-am mulțumit să te aud.




(Traducere de Marilena Rodica Chirețu)