E atât timp în cuvântul copilărie...
o veșnicie parcă a trecut de atunci
de când am descoperit roata și spița
cu care am călătorit
pe aripile unui pescăruș
de Dunăre.

Sunt atâtea gesturi în cuvântul iubire...
de balet, de scrimă, de război
respirații interioare pe care
le resimt încă după ce ai plecat
pe aripile unei păsări
necunoscute.

Cam așa ar trebui să filozofeze
într-o poezie un poet
despre timpul ireversibil,
iubirea neîmpărtășită,
ajutându-se de motivul păsării pasăre
cunoscută mai mult sau mai puțin.
ce să mai spunem despre
punctele de suspensie care
marchează (ecce verbul!)
o
pauză
afectivă

... (pauză)
...(afectivă, adică mă doare)
În cot

Oare poezia e ficțiune?

Cineva, odată, zicea că nu.