sub liniștea obscură s-a lăsat suspendată, violența din durere
ori altceva, o căutare prin spaime, hăituirea și ochii a căror
frumusețe nu mai mișca pe nimeni, chiar și eu eram
prea departe atunci, nicio secusă, nici strângerea
de inimă, nicio încruntare dinăuntru, nimic nu mi-a vorbit
în amiaza aceea de vreo catastrofă sau moarte, era doar
un soare bizar pe ferestre și râsete, o bucurie nefirească
în care nu puteam să mă las, ceva mă izbea dur în ceafă
iar durerea neînțeleasă îmi dezvăluia povești despre labirinturi
și camerele primeau orice, mobilierul ascundea secrete
aerul devenea dens, o pânză de sticlă în care se imprimau
suflările celorlalți

a trebuit să treacă
o caravană de ani
fierul lor bătând
secundă cu secundă
în osia frunții
în fiecare celulă
strivind orice liniște
fragilitatea
și firul de sensibilitate
vibrantă
din care ieșeau adesea
tornade
o mare pe țărmul căreia
nimeni
nu își mai plânge
morții

nici eu

m-am aplecat într-o zi doar să văd cum se nasc vârtejuri
cum poți traversa găuri negre fără să mai presimți spectre
lanțul lor nesfârșit

ție nu îți vorbesc niciodată despre cum sunt eu dincolo de furtuni
sau de mormântul în care zac resturi din ce am adorat cândva
fără această imensă blândețe aș fi murit și eu, fără dragostea asta
ca un tunel de foc prin care
tornadele dansează noapte de noapte, nici nu mă poți atinge, corpul
e doar stratul prea viu care îți înșală percepțiile, te amăgește
pentru a te îndepărta de secunda când pânzele de sticlă sau mobilele
capătă violența unei morți din imprudență sau disperare