Mi-e bine Intră frigul în oase și coase un pârț
inima face scârț la ce bun aceste izmene pentru care femeia taie din lemne în pădurea poeților pentru gard niște uluci
e timpul să te culci suciulică ai ace înfipte peste tot
un câine te linge pe bot
nu nu ești mort doar sufletul tău stă cu chirie în acest cort de pe poezie
și tu râzi spui că ești la zalău ne vorbești despre veșnicie apoi ne înveți pe de rost ce simte mortul acela mai prost din vitrina în care ai intrat cu mașina luată-n chirie
e târziu în oraș pot să-ți dau cu-mprumut una sau două metafore să -ți pui așternut eu dragă suciu le scot pe bandă rulantă tu mai puțin cari pe trepte o altă turnantă o amplifici apoi o măsori o tai și faci din ea semne te-nsori
nu dragă suciu îngerii nu poartă izmene
fii liniștit
din frigul ce vine îți dau cu-mprumut un chibrit





textul lui Adrian Suciu
# De ce nu poartă îngerii ceasuri

Nu-i bine! Eu mor. Iau trenul și mă duc acasă, unde-o fi aia!
Ar trebui să fie o zi cînd să nu moară nimeni și nimeni
să nu rămînă orfan. Marțea, de pildă! O zi pe care
să viseze toți muribunzii să o prindă în pătuțurile lor
de spital, cu ace înfipte peste tot. Nu-i bine! Înec
toți cîinii care mi-au lins mîinile vreodată și
traduc înecul pe limba celor vii. Traduc otrava și
cuțitul pe limba celor plini de viață. Miracolul
alchimic e un mărunțiș pe lîngă prefacerea unui maldăr
de scîrnă în om la atingerea sufletului viu. Dar nu e bine! E frig.
În veșnicie se intră ca într-o ghețărie părăsită. Întîi
simte mortul cum se răcește pielea, apoi frigul intră
la inimă și la oase. Primele ore de după
moarte trebuie să fie cele mai grele – de aceea nu poartă
îngerii ceasuri, ca să nu vadă amărîții cît de greu
se scurge timpul și să-și plîngă de milă! Nu-i bine! Dacă
și-ar plînge morții în ceruri de milă, ar fi
cerul tot un vaiet și un urlet și rugăciunile celor vii
nimeni nu le-ar mai auzi: de-aceea nu poartă îngerii ceasuri!