Marin Sorescu... nu a existat.
l-am căutat adesea printre pietrele vechi
de granit
cu care era capitonat orașul,
am strigat cu încăpățânare la porțile Băniei,
am bătut în copaci....

uneori mă trezesc că răscolesc cu piciorul
prin frunzișurile din parcul Romaneștilor
sperând că va tresări, ca setea unui munte de sare,
de sub talpa mea furioasă.

și de câte ori îl caut, trecători grăbiți îmi spun la fel:
Marin Sorescu nu a existat.

acum stau răstignit pe bolta unui pod de apa,
cu ochii ațintiți in mii de molecule care se zbenguie
printre solzii albi, de pești,
și mă gândesc că pe acolo a curs cândva
poema despre cel ce trebuia să poarte un nume.