1.

ne feream să mușcăm din ciuperci, exact, ca să nu-nebunim.
dacă ajungi acolo, la capătul nebuniei, înțelegi rostul libertății,
uneori plângi, alteori pur și simplu îți dorești moartea,
o stâncă vâscoasă ca un sfârșit în care îți bagi definitiv brațele,
apoi te cufunzi cu totul și inima ultima încetează să bată.

ce-i de făcut cu viața pe care zici c-ai trăit-o, atâtea zile
bătute-n granit și trecute prin ape să se stingă într-o
amnezie totală, când creierul refuză să mai trimită-n afară
gânduri și acțiuni. privește, privește atent mâinile tale,
nu te încrede în linii, sunt minciuni înfipte în piele,
știi ce ai de făcut, numai tu știi ce face universul să crească
în tine explozia cea mai reală. de data aceasta am putea
să nu mai începem din ei, ci din noi.

2.

te rog să nu te regăsești în textul acesta,
am nevoie aici și acum să pot exista
doar în relație cu mine. părul meu, nu știu
când a reușit să crească atât,
mi-l voi tunde cu foarfeca eu.
ochii mei tineri și limpezi, sprâncenele clar
conturate la o distanță normală
fixează gesturi în lumina și-n întunercul
de acum, de atunci.

3.

pentru nopți care curg și-mi umplu plămânii
îmi păstez gura curată. în fiecare zi nu e prea mult.
obsesia-i dulce, în jurul ei mă încolăcesc,
în spatele ei îmi înfing unghiile, o să ajungă,
va ajunge la carne, o să se simtă, o să se împlinească.
orice concept, o proiecție mărită-n lentilă,
la care te uiți îndelug, într-o zi se va face realitate.
întâmplări de care te poți minuna chiar mai mult
decât de o lună plină pe cerul limpede, mai mult decât
de apusul gata-gata s-adoarmă un orizont legănat
de care te-ndepărtezi cu tristețe.