cu-n ochi smerit m-aÈ™ mai uita
după cortină la chipuri neclare
la idoli ce stau rugându-se-n altare
ca iadul vremii să-și mai topească ura-i adâncită

un sunet haotic mi se plimbă
prin timpanele vinovate de la atâtea vorbe
constrânse rămân înveșmântate-n scârbe
iar de venin se-nnegresc pe limbă

și glasul înăuntru-mi scâncește amorțit
căci lacrima gândirii îi ferecă suflarea
doar dumnezeu îi mai aude delirând chemarea
și tot el o fi știind dacă ființa mi-a încărunțit

noi înțelesuri le rechem în așteptare
când ochii lumii îmi albesc cuvinte
îmi curg apoi în simțăminte
și în tăcere le amestec până la uitare


18 martie 2011