nu degeaba venisem atunci,
trebuia să anunț moartea cotidianului în poezie,
în liniște, fără megafoane, fără paradă.
nu era cazul de a sta pe margine,
doar o copcă executată cu meșteșug,
în gheața momentului, să eliberez peștele.

chiar și romanticii vedeau doar craniul,
dincolo de frumusețea aceasta de-o clipă;
eu, în plus, văd ideea cum se eliberează,
se-ntoarce în esența dintâi,
spre-a naște alte clipe, în ele să se scufunde,
până la uitare de sine, animalul din om.

pare că în secundă se ascunde marele ceas,
el n-are timp, de aceea limbile sunt inutile,
rotația lor e iluzia, din care toate cotidienele extrag știrea zilei:
monica de-acum nu seamănă cu monica de-atunci;
porumbelul știe că nu poartă pe aripi doar pacea;
măsurile politice candidează la premiul oscar pentru filmul prostirii în masă.

chiar dacă toate zilele acestea
se vor sfârși în sânge,
nimic nu face parte din scenariul de-aici,
cum nici primăvara nu vine,
dacă noi zicem:
„hai, vino, vino!”

pe terenul de-aici, toți aleargă după o himeră,
o pasează de la unul la altul;
arbitrul e atent, fuge și el ca un disperat, fluieră, de multe ori, a pagubă.
cel sfânt știe că Dumnezeu nu se ține de dribling,
cel obișnuit să cadă speră că va da peste groapa cu bani
(dar acolo îl așteaptă leii să-l sfârtece).

cotidianul nu există, în el nu sunt decât urme de cer.