Păsările se hârjonesc pe ramurile acestui poem
sub care își pune femeia hamacul la umbră.
În vara noastră aerul arde pe margini,
insectele sosesc în excursii de grup
și femeia se apără zâmbind la frunze.
Cu plăcerea cuprinsă în trupul ei cafeniu
și insolența multor cuvinte în care credea,
fruntea ei cu nervuri florale se încrețește de patimă,
sânii somnoroși cad nevinovați în afară,
sărută marginea aspră de pânză verde
și se retrag.

Pe când păsările ciugulesc silabe din cuvinte,
femeia pleacă din leagănul serii
în poemul nescris al nopții.