noaptea se plimba nestingherită pe străzi
eram rătăciți în gândurile noastre
eu alergam pe cărări albe cu ochii deschiși
între noi
liniștea era o lamă de cuțit

am îmormântat speranța azi
cu o mână de cenușă
nu ai nevoie de prea multe lucuri
ca să fii fericit ai spus
de fapt nu ai nevoie de nimic fericirea
e doar secunda în care îndrăznești
să trăiești

stai lângă mine
și ești la milioane de kilometri îți simt
inima îndepărtându-se
ca un tren în viteză
oboseala mușcă din trupul nostru bucăți mari

deși dimineața de mâine
va veni cu un loc gol
în patul ăsta în care se luptă acum dragostea și ura
totul va fi ca întotdeauna
un arid gol labil
vis
de întuneric.