E amiază de ianuarie fără zăpezi,
și parcă-i o înserare de toamnă.
Lucrurile-s mai mult umbră, parcă-s furate
și închise-n povești, lumina parcă-i zidită-n
pământ, osemintele tăcerii stau înhumate-n cuvânt.

Întorci capul spre cana cu apă – mai pier o carte,
un tablou. Se duc lucrurile, golului se fac ecou…
Gândul îți pleacă-n trecut în timp ce părul ți se ascunde
în grotă de argint și omăt, și te duci cu gândul îndărăt
până la frasini, până la iarba cea dulce
acum susurând amară sub cruce…

Mierla care urca mestecenii în cer în corb s-a făcut
nevăzută, iarba fiarelor din surâs stă azi exilată-n
cucută… Vezi, umbra ta începe-a-ți fi un trup postum,
un strai martirizând sudoarea-n care noi șezum…

Þi se pare că vezi un umăr de fată, gol sub picurii ploii,
vezi palma ei dezmierdând sălbatice mere, dar tu ridici pleoapa
și piere, în ochi ți se furișează această înserare
de amiază! Vezi, cântecul tău pentru ea este acest nisip,
crângul de semne, fantasma celor 33 de ani
îndoliindu-ți facla de nuntă, libertatea din chip.

Și ești blând peste măsură încât îmi pari sălbăticit
și mă-ntreb de nu cumva al înserării ceas a și venit…