Mă iartă Doamne azi, ultima dată,
frângându-mi teama ca să pot trăi.
Din plinu-ți viu, fântână îmi zideai,
nestăvilita arșită și sete, s-o abată.

La dreapta-ți, adăpost tu făureai,
prundiș uitat în matcă-abandonată.
Povară grea, la roata lumii măcinată,
pe care tu, în pâine-o frământa-i în rai.

Îmi plec ochi obosiți de așteptare,
sub cerul tău zidit cu sfinți.
Străfundul mi-e cuprins de-ngâdurare,

râvnind iluzii binefăcătoare.
De-ai naște peste mine noi credinți,
m-aș avânta în zborul către soare.



6 februarie 2011