S-a lăsat noaptea-n pripă
Și-un frumos porumbel,
Băgă capul sub aripă
Și adormi singurel;
Căci perechea n-a venit
Doamne, cât a așteptat!...
E târziu și-a adormit,
Trist și-ngrijorat.

Tresare din când în când
Saltă-o aripioară;
Poate îi trece vreun gând
Cu-a lui soțioară...
Roti capul derutat,
Ea nu-i lângă el!
Iată-l acum, iar de veghe
Bietul porumbel!

Fâlfâit de aripi. Vine!
Ea e, porumbița!
Se deșteaptă și mai bine,
Se mișcă și vița;
Vița ce urcă spre casă
Și le ține umbră,
Dar aude o cântare,
O cântare sumbră.

Era bufnița-nocturna
El s-a-nfiorat!
De-acum asfințește luna,
Mult a așteptat!
Însă-n zori, încă-i tăcere,
Parcă de mormânt,
El își vede porumbița,
Zăcând pe pământ.

A zburat până la ea
ÃŽn jur s-a foit.
De-avea lacrimi, un ocean,
Ar fi-nfăptuit!
Și cu ciocul lui micuț,
Parcă îi spunea:
"Hai acasă chip drăguț,
La cuib, draga mea!"

Cin' să-i țină de urât
Nopțile de iarnă
Când e viscol și e vânt
Și e ger afară?
Cine să-l mai încălzească
Stând strânsă de el,
Cine să-i mai scoată pui,
Pui de porumbel?

A pus capul lent pe ea.
Nu plânge, nu țipă...
Ea e țeapănă, rănită,
La cap și aripă.
Se vede, suferă mult;
Oare-a ațipit?
Și n-a mai zburat. N-a vrut!
Când pisica a venit...

28.02.2010 Aurora Luchian Vaslui