orașul se strânge ca o miriște către margini
în cartierele lui blocurile joacă fotbal
își șoptesc în ureche visele mușcate din asfalt
în fiecare dimineață cuvintele ies din apartamentele
aglomerate ca furnicile sub cer și se duc la serviciu
îmbrăcate în blugi. eu chiar cred că lumea e toată
o imagine din cuvinte care fac dragoste cuvinte care
fac copii cuvinte care merg la grădiniță la școală
la facultate cuvinte care se mărită și îmbătrânesc
cinstit în gurile memoriei cuvinte care merg la
biserică și-l caută pe Dumnezeu cuvinte care merg
în pământ ca într-un dicționar explicativ. dar sunt
și cuvinte care se refugiază ca liliecii în cărți
buimăcite de cutremurele ludice ale orașului
ele nu sunt ca bărbații și femeile obișnuite
nu sunt purtate de inimile tandre ce atârnă
pe felinarele nopții. stau singure ca niște ochi ascunși
și visează la Universul care ca un mânz nechează
la iarba din baruri. sunt cuvintele care sângerează
în fața poeziei ca niște virgine botezate în marea
primire. sunt cuvintele care merg cu tramvaiul până
acolo unde liniile se fac rânduri albastre în care se aruncă
sinucigașii. sunt cuvintele pe care orașul le strânge
pe miriștea lui și le caută stăpâni care să le iubească
din inimă care să le sărute cu toată ființa care
să le scoată din pustiu. eu le aduc pe toate în trupul
meu disperat și mă lăfăi cu ele ca o gheișă care ritmic
își scufundă trupul printre zebrele albe zebrele negre
ale orașului ce se strânge ca o miriște către margini