Atunci când se părea că timpul s-a oprit din mers
Și că în lume nu mai este loc pentru un apoi,
Din ceruri se prăvăliră cete multe, infernal buluc,
Calești regale și inorogi de foc,
Mânați în jos de călăreți cu păr vâlvoi,
Dorind să se alăture Elei în al ei cotidian cules.

Pe mendrele oxigenate ale cerului de jos
Și pe paletele sticloase ale lui Bifroest,
Se iviră, înspumate, formațiile oștirilor din Asgard,
Săgeți divine se împlântară în solul din Midgard,
Și curcubeul tremură, al naturii cauzal protest,
În fața armatei furibunde conduse de colos!

Iar Thorr, răcnind ca Shiva, își agita arma-n eter,
Risca să spargă norii cu barda lui de fier
Și să ne aducă nouă ninsoarea cea din urmă,
Ravagii supra-pământești divină furie creeă,
Un pisc de munte, să fi fost av stål,
Se prăbuși în neanturi din înnoratu-i piedestal!

Și Odhinn însuși apăru din slăvi,
Știind că astăzi sfârșitul iminent va fi.
Întreaga armadă a stirpei nobiliare
Se coborî din ceruri mortificând totul în cale!

Din nord, dinspre ghețarii ce-i credem eterni,
Se adunară forme hâde, abisale,
Ei erau luptătorii, cei din Nifelheimul tern,
Veniți să ucidă satele vasale
Ce atâta amar de vreme le dăduseră tribut
Viețile umane, născute doar din lut.

Din sud, trepidații colosale,
Ne anunțară venirea uriașilor Jotuni
Conduși de Thrym, decis că din străbuni
Pământul nu mai avusese confruntări reale.

Iar oamenii, aflați la mijloc între puteri zeiești,
Își pregăteau sfârșitul în ceața dimineții reci,
Știind că lupta, când e dusă între forțe inegale,
Nu poate avea decât efecte eroice fatale!