Citesc, scriu pe Internet,
iau micul dejun pe Facebook,
cina pe Twitter.

În timpul zilei vorbesc
pe Messenger
cu prietenii,
cânt, strig,
bat din picioare
de frig.

Verific mail-urile,
scriu la rândul meu,
în timp ce-ascult melodii cu Andra,
muzică de toate felurile,
din toate timpurile.

Citesc poezii,
ale altora firește;
mi se pare lumea o planetă de vise
nerealizate sau compromise
în mijlocul căreia stau eu,
ascultând mesajele sufletului,
traducându-le-n versuri
ca dintr-o limbă străină
pe care n-o înveți de la cineva,
dar pe care o știi de demult
dintotdeauna în ființa ta.

Parcă sună altfel decât știi tu,
dar nu poți da vina pe traducător
pentru că ești implicat
prin cordonul ombilical din tine
pe care nu te poți supăra.

Ochii mă dor
de atâta concentrare,
degetele-mi obosite
abia mai pot tasta,
mintea-mi e plină de toate
fanteziile vieții;
pentru relaxare dau un clic
pe Games,
apare Solitaire,
mai joc un timp
până la epuizare,
încercând să obțin punctaj maxim
ca la un examen cu prag de trecere;
simt o mare bucurie când reușesc,
o mare tristețe când pierd,
totul devine obișnuință,
– tristețea, bucuria –
vreau să ignor
adevăratele tristeți de zi cu zi
care macină existența.

Ultimul zgomot al casei
s-a dus,
închid cu părere de rău
laptopul,
merg somnambulic la culcare,
visez;
visez c-o iau de la-nceput,
dând play.