La poarta gândului "pe lânga plopii fără soț"
trecu o adiere de tei misterioasă,
mă trec fiori amari de poezie
cu gândul la poetul Eminescu.
Răsare luna sfioasă de iubire
cu pletele-i gingașă de strălucire,
pătrund lumina-i dulce
tresar într-o explozie de stele.
Dar unde ești, poetul meu adânc?
floare albastră desprinsă din poveste,
călătoria ta rămâine o enigmă
dar încă n-a murit iubirea noastră.