mă tot duceai departe, mă tot duceai de mână
se-nfiorau copacii și ierburile pale
așa încât deodată din visurile tale
doar pulberea și praful avea să mai rămână

ca o licoare-amară, ca o necurăție
se prelingea prin trupu-mi amurgul în răpciune
tu te pierduseși ieftin, într-o promisiune
ce picur de otravă, curând, avea să-ți fie

că toate îți spusesem, ca unui prunc de lapte
când vrea să deslușească prin neguri mari de teamă
cum dorul se presimte și dragostea se cheamă
în om care devine doar suma unor fapte


în mine îți spusesem, sunt pietre plângătoare
și ape reci ca visul din ziua-n care mori
prin sângele meu daimoni dansează-n sărbători...
la morții mei vin veșnic zeițe bocitoare

e mult prea dulce somnul în care mă-nfășor
când mama mă așează plângând între icoane
spre-a mă feri de gânduri și năluciri dușmane
și-n veci n-ai înțelege cum e să-ți fie dor