se poate minți din orice, dragă m, asta am aflat târziu, prea târziu

stăteam în cafenea, îngândurată, alergasem prea mult după lumini
se auzeau acorduri de jazz, bărbații îmi adunau umbra tremurătoare
de pe mozaic - această minunată tristețe, domnișoară, nu vă cade
prea bine, aveți umerii goi astăzi și ochii atât de calzi, sunteți
dintr-o lume indescrptibilă - iar eu râdeam, râdeam, râdeam
de stupiditatea asta și lacrimile șiroind udau pereții, se deschidea
o nouă veneție, din alt an, pe atunci încă nu știam să iubesc
nu întâlnisem cel mai mare artizan al trădărilor, cel mai frumos vis
din mucegai și nici liniștea de murano încă nu avea loc în stern

dragă m, de la fereastra asta văd orașul desfăcut în felii, îl miros
aburii lui îmi dezvăluie neînchipuite istorii și nimeni, aici nimeni nu plânge
nimeni nu se înfășoară în secrete de cașmir, orașul hrănește
câțiva poeți, câțiva pictori, artiști, ne îmbrățișăm de parcă aș face parte
din inima lor căzută, nu vreau să plec cu niciunul, anul viitor
îmi voi aduce doar soarele în așternuturi, voi orbi orice trecător

e banală și această scrisoare, m, e un fel de a mototoli gânduri
să le arunci în marea înghețată, să calci pe ele, să scârțâie sub tălpi
să te bucuri că ai căzut și tu în apele nefericite, acolo unde
cele mai scumpe trădări au ochi de meduză

sunt scrieri târzii, m, sunt tăcerile mele dezertate