ninge din plin. dimineața aleargă pieziș prin oraș
ca un iepure prins între faruri.
sunt singurul om care nu se grăbește.
merg să uit. merg să scutur
buzunarul cu morți.

printre claxoane și scrâșnet de frâne,
se-ndreaptă spre mine bătrânul din vis,
cu aceeași căciulă de miel brumăriu
îndesată pe frunte.
pe urmele sale, un copil își croiește cărare.
timpul se face un bulgăre greu, mă izbește în piept, se sfărâmă.
la semafor s-a aprins becul verde, traversez ca pe-o punte
clătinată de vânt. și merg mai departe.
nu tălpile mele mă poartă,
sunt palmele celor uitați sub pământ.


mi s-a spus că există o vreme în care greșeala își macină zimții.
vine atunci un duh al iertării să-ți curețe ochii
și clipa se face cuib cald,
numai bun să adormi îndoiala,
să-ți îngropi jumătatea pustie
ca pe-o pară domnească, în fân


dar astăzi
nu vreau să mă mint. mă privesc în toți trecătorii.
caut un loc de unde să-ncep
să mă sfâșii.