ca o statuie
desprinsă din soclu
odihnesc așteptările-n iarbă
îngeru-mi ia aripile și pleacă
pe urmele copilăriei
mâinile-mi arcuiesc
cuvinte prăbușite
le respir aerul nepăsător
viața nu-mi mai vorbește
dragostea nu-mi mai zboară
în jurul cetății
secundele-mi sună renașterea
reîntrupată în mișcarea legănată
a firului de iarbă
din somnul pietrei
strigătu-mi vine se ridică cu înțeles
într-o lumină divină
o foame
de cuvântul care nu este durere
se prelungește într-o parte și-ntr-alta
a sufletului
o scânteie instantanee
aprinde toate-nțelesurile neînțelese
ard atât de încet
încât îmi par propria-mi eternitate


17 decembrie 2010