Voi crește adânc, încet și neștiut,
Cum obișnuiesc să crească iarna
Copacii sau unghiile-n carne,
Până când voi avea statura morții.
Și atunci nu voi mai roși în fața ei.
Voi avea curajul să o invit la dans
Și să-i spun că este frumoasă.
Frumoasă – cu forța ei de atracție
De care nici lumina nu poate scăpa
Și cu fragilitatea ei la zero absolut.
Mai frumoasă decât amanta mea
Rutinată pe care o chem în pat
În fiecare noapte și pe care o alung
Apoi în fiecare dimineață. Cu câtă
Voluptate mă prind cu ramurile
De rădăcini și câtă viață îmi extrag
Din așteptarea acelei vârste
Când voi avea statura morții!