drumurile cresc lungi
când mă abat spre rău

n-am cum să semăn cu niciun om de pe stradă
oamenii ăștia se lasă iubiți
și se îmbrățișează
aprind lumini de Crăciun și se îmbracă în roșu
pe când eu sunt totdeauna
rece și egală cu mine
cum să cred că poate fi altfel
când un hohot de plâns conturul mi-l face
și mă cuprinde spaima nebună de-a fi numai eu
într-un poem în care
nu mai e loc pentru nimeni

foșnesc lumini pe zăpadă
ninge nemaipomenit dinspre nord
iar eu nici iernii nu mai aparțin
pe de-a-ntregul

când voi aprindeți atâtea lumini
și-n mine se lasă și mai întuneric