Frumos ești munte de departe!
Eu stau în față-ți sus pe deal
ținând în poală o biată carte
și mă întreb de ești real.
Parc-aș privii o ilustrată
trimisă de un suflet drag,
azi măreția ta-mi arată
de ce nu pot s-ajung pribeag.

De n-aș avea în mine teamă
ți-aș colinda-n zi crestele,
oricât priveliștea mă cheamă
tot te privesc ca stelele.
Ești un uriaș ce se întinde
în somnul său pe mi de iarzi,
ce sacrificii ai pretinde
de aș atinge ai tăi brazi?

Știu, orice frumusețe doare,
mai mult sau mai puțin.
...Te văd atât de alb în soare!...
Dar neclintită îmi mențin
această slabă hotărâre.
...Și nici nu-i timp de drumeții.
Zăresc în depărtare dâre
ce nu-mi oferă garanții,
că pot să mă întorc acasă
tot așa cum plec.
Un dor de ducă mă apasă,
iar peste mine, zile trec.