Doliu, poate cel mai mare de la Mihai Viteazu încoace,
poate fi înmormântarea poeziei românești.
Este golul din iubirea noastră.
Este chemarea unui zeu pe postamentul lui.
Plâng, e prea mult, ultimul fulger din Carpați
străluce pentru ultima oară, nu-i mai putem auzi forța,
e ultimul licăr al unui neam obosit de vechime,
oropsit de vânturile tinere.
Mă rog, aud chemările inimii spunându-mi să nu dorm,
căci ultima fărâmă de românism apune.
Să plângem, să plângem destinul ce n-i s-a hărăzit,
să plângem și să ne bucurăm căci a mai răsărit o stea,
o stea a iubirii, o stea a speranței.