Când o luam cu tata pe deal
vorbeam tare, să audă pământul;
aruncam cuțitul în el
și scoteam pentru mama brândușe.

Mâna mea stângă atingea firul ierbii,
Mâna mea dreaptă umărul tatii și cerul.
Tălpile goale încăpeau în tălpile lui,
Soarele lui era soarele meu
Pumnul meu se potrivea în pământul lui.

-Din ce m-am născut, tată? am întrebat deodată,
decojind cu lama cuțitului bulbul de glod și furnici.
Din cer? Din pământ?
Ai spus:” Doamne, Doamne ...”
Ai spus „mulțumesc"?

- Nu striga, fiule! Încă nu te-ai născut!
Dar o vei face curând! zise el, cu țigara în gură și mâna căuș,
scuturând din chibrit.
- Să-mi spui atunci cum a fost!
Și m-a privit cum un câine își privește stăpânul.

Am mers o vreme împreună, tăcuți.
Dealul creștea văzând cu ochii. Cerul se lăsa tot mai greu
pe umerii mei și ai lui.
Într-un colț, Dumnezeu desprindea cu dalta câteva vrăbii.
Apoi, am luat-o înainte.
- “Du-te!” mi-a zis. „Eu mă uit înapoi, după mama.”
M-am uitat și eu, cu mâna tremurând, streașină.
Nu se vedea nimic în curte. Nu se vedea nimic în spatele casei, pe câmp.
Nimic nu mișca
în sufletul lui.

Am continuat să merg. Simțeam picioarele tatii
cum intrau în pământ,
până la glezne,
până mai sus, la genunchi.
Îmi făcea semn să mă duc și parcă râdea,
cu țigara în colțul gurii, un muc pe sfârșite.

Vorbeam tare, să audă pământul
Aruncam în el cuțitul și călcam peste bulbi.
Din când în când mâna mea stângă atingea
ceva foarte tare, mâna mea dreaptă, nimic.
Mă ridicam tot mai mult,
făcusem câteva alegeri fericite,
făcusem și nunta, aveam și copii.
Mai că și ei ar fi urcat alături de mine
când întrebau:
„-Tată, ce-i aia, deal?
Da` brândușă?
Cuțit?
Vrabie?”

Le răspund tare, să audă și tata din urmă:
- E așa și pe dincolo, tată!
Așa să știi.

Mulțumesc.