Noaptea-și omoară întunericul
cu o lamă de cuțit,
pieptul pământului absoarbe
rădăcini din anotimpuri.

Inima închide nesomnul ceasului
în așternuturile pieptului.
Călare pe caii vântului de nord
ochii mei se sting de așteptare
și își sapă lumina prin minereu.


Pietrele statui gânditoare
deschid drumul eternității,
lăcrimează în clipele de răgaz
în piațetele orașelor
durerea lui Brâncuși.

Se deschide cerul
sub aripile păsărilor,
ne mai rămâne doar zborul
ori mutarea în noi înșine
urcuș prin romburi la infinit.