“sur le pont d’Avignon
L'on y danse, l'on y danse
Sur le pont d’Avignon
L'on y danse tout en rond”

fredona copilul cu mâinile întinse spre cer
ca și cum ar fi uitat acolo un zâmbet răzlet
printre multe alte zâmbete
ca și cum și-ar fi prelungit puțin copilăria
prin care treceau ritmic așchii bolnave
timiditatea-și făcuse locaș
în dimineața aceea ca o senzație de pasăre oarbă
pentru că rămăsese doar senzația ca un gol înfipt în stomac
cu ghearele răsfirate mirosind a tristețe
scurma haotic în pământul din fața casei
unde printre crengi și cârlige de rufe jubilau un cuplul de pisici fericite
acolo era locul în care mai credeau doar naivii
cu buzunarele ticsite de iluzii cu aromă de mentă
și turma de bivoli năvălind în somnul său ca o eșarfă neagră la gâtul providenței
lăsa urme adânci pe pământul din fața casei
lăsa urme adânci pe obrajii palizi
ca niște roiuri de viespi în călduri


multă vreme am crezut că singurătatea e un fel de broască țestoasă
ascunsă în carapacea unui vârstnic samurai
un fel de tăcere cu mâinile legate
o sperietoare din câlți și zdrențe cu ferestre galbene prin care poti privi lumea
asa cum face un copil într-o duminică stinsă mult prea devreme
multă vreme am crezut ca moartea e un patruped cu labe păroase
dând buzna în țarcul meu plin de vise
un fel de cățea melancolică adulmecând dragostea prin umbrare
multă vreme am crezut ca zâmbetul unui copil nu e decât
un înger ce zboară pe coama unui zeppelin întotdeauna dinspre sud și niciodată singur