Pășesc în noapte, lumina ei mă cheamă.
Tristețea mă cuprinde, de ziduri mă rezeamă
Afară suntem doi, doar eu și luna
Aceasta e mulțimea, eu unu și ea una.

Zâmbește blânda lună e-acolo sus pe cer
Eu pe pamânt TAC, inspir, oftez, disper
O lacrimă uscată imi curge pe obraz
Un gând apare și nu imi dă răgaz.

Copaci-s goi și plâng prin frunzele căzând,
Mi-e sufletul toamnă cu unicul meu gând.
Un vânt ușor admiră lună ca pe-o doamnă,
Privesc în gol și TAC, mi-e sufletul toamnă.

Mi-e trupul ca un copac pustiit,
Asemenea acelui ce plange desfrunzit.
Zambesc atât de umed, mi-e inima verde,
Doar luna știe ce E și nimeni nu mă vede.

O lacrimă îmi cade ca frunza pe pământ,
Și luna îmi arată ca părul mi-e cărunt,
Privirea-mi șterge o lacrimă de sânge
E frig, mi-e cald of... dorul iar mă strânge.

Tu ești acolo sus și -acolo vei rămâne,
În albul nopții negre, alături doar de mine.
Mă-nchin la tine sclipitoare doamnă
O, doamnă! mi-e sufletul toamnă!