Aștern pe această hîrtie cuvinte potrivite despre noi,
Pana mi-o înmoi în cerneală a-ți scrie ție – pisoi -,
Timpul lung-a fost de cînd nu te-am mai văzut,
Și îmi este atît de dor de al tău chip nemaivăzut,
Amintește-ți de mine și în curînd ne vom revedea,
Să te revăd și să te admir dulce ca și-o acadea.

Această hîrtie veche și această pană uzată,
Ele îmi sunt martorii că nu ești uitată,
De-al meu suflet care te venerează profund,
Am rămas la fel un mare biet suflet blînd,
Am pus mîna pe-a ta fotografie și te privesc,
Și îți spun atît de sincer că te mai iubesc,
Afară-i noapte și cerul este plin de multe stele,
Ca în seara cînd noi ne-am văzut fețele,
Ticăitul de la ceas mă provoacă de-al privi,
Nu-l zăresc parcă sunt bătrîn și mă libovi,
Curentul îmi stinge focul de la lumînare,
Camera s-a întunecat nemaiavînd iluminare,
Caut în sertarul de la birou un chibrit,
A-mi aprinde lumînarea de pe birou umbrit,
Aprind bățul și lumînarea s-a aprins fulger,
Și așternînd cuvinte pentru un frumos înger,
În mahala este gălăgie de bagabonții ce hoinăresc,
Cum un tovarăși se credea un rege-mi amintesc,
Mă îndrept spre fereastra camerei unde locuiesc,
Dar nu-i mai zăresc pe acei nesimțiți ce hoinăresc,
Privirea mi-o arunc spre cerul senin și plin de stele,
Și formîndu-se pe cer al tău chip a frumuseții tale.

Îmi răsună continuu în minte ceva cîteodată,
Că tu ai pe alt bărbat și pe mine m-ai uitat deodată,
Timpul a trecut și afară-i lumina ceea de altădată,
Ultimul meu an din viață care-i atît de zbuciumat,
Că nu te-am mai văzut și asta m-a consumat,
Telefoane sunând, râsete, șoapte aud afară,
Pe mahalaua stai decît ca pe-o aventură,
Ești educată de mare cultură de societate,
La modă de stil clasic de mare actualitate,
Ca un profesor de oraș și nu un coate goale,
Ca un bagabond de pe mahalua de animale,
Soarele a ieșit dintre norii albi ca a ta dantură,
Și strălucește puternic ca ai tăi ochi de cultură.

La a mea ușă de brad ciocăne puternic cineva,
Atît de insistent parcă s-ar grăbi undeva,
Mă ridic încet și mă îndrept să văd cine este,
Cu pași mici ca de melc mă îndrept băbește,
Deschid ușa și văd o femeie bătrînă ca și ușa,
Mă întreabă dacă am niște zahăr în casă,
Pentru a-o împrumuta-o și pe ea pentru ceai,
Că-i bătrîna și sănătate-i șubredă de-o vedeai.

Sunt din nou la masa mea veche de lucru,
Înmoi pana în cerneală cu diametru,
Aștern pe foaia uzată de scrisoare,
Lucruri că le aștern cu mare iubire,
Simt nevoia să împart cu toată lumea,
Aceste simțiri ce mă dărâmă cu aptitudine,
Faptul că trebuie să le țin pentru mine,
Aș vrea să pot povesti tuturor ceea ce simt,
Că tu pentru mine ești ca și-un presimt,
Sau măcar celor mai apropiati prieteni,
Care-i am aici în mahalaua de oșteni,
Care sunt numai și numai bucureșteni,
Fără valoare ori cultură sau bani,
Atît bucuriile cît și tristețile mele,
Pe care de ceva vreme de ghilimele,
Le simt la extrem ca focul pe piept,
Ca și un cărbune încins ce-i drept.

Părul tău negru și atît de voluminos,
Mi-l amintește de cel semiluminos,
Al mătușii mele care-mi e ca o mamă,
Și ochi tăi albaștri ca și marea cu armă,
Trupul parcă-ți este sculptat de îngeri,
Îi perfect ca și chipul tău și ochi albaștri,
Iubirea ce ți-o port e în rama de aur,
La muzeul de iubire cu formă de taur,
Să rămână la fel și să nu ruginească,
Ca și fierul prost construit fleașcă.

Dacă voi muri și nu te voi mai vedea,
Pe al meu mormînt ca și-o stea,
O să crescă un trandafir alb,
Pur ca norul etern și dalb,
În ziua cînd ne-am cunoscut,
Și amîndoi impreună am crescut.

( 2010, 08/09 octombrie )